12 Aug De ziua ta

Cînd trebuia să plecăm diminețile, cu ochii cîrpiți de somn și nefericită nevoie mare că mă trezeai așa devreme, abia mă tîram pînă la mașina aia atît de albă și atît de dragă, care mirosea a tutun și-a tata. Dar mă grăbeam mereu s-ajung înaintea ta, ca să fur cît mai mult din ritualul tău de fiecare zi – te urcai alene pe locul din dreapta lui, închideai ușa, îți treceai moale mîinile prin părul lung și negru ca smoala și-apoi ți-l prindeai în clama aia neagră, simplă, care ți-l ridica într-o coamă stufoasă și catifelată, desenîndu-ți-l în soarele răcoros al dimineții. Preț de cîteva secunde, cît dura să-ți aduni părul și să-ți dezvelești gîtul lung c-o mișcare inocent-senzuală, te pîndeam cu respirația tăiată din spate, atentă să nu-ți tulbur momentul acela de-o magică femininitate.

El era deja instalat pe locul șoferului și nu știu nici acum dacă ai observat vreodată cum uita adeseori să învîrtă cheia-n contact, pierdut în farmecele femeii lui de dimineață.

Între timp te-ai tuns, leoaică, și ți-ai lăsat gîtul complet dezvelit, brăzdat acum de toate semnele timpului, de toate nopțile nedormite de grija Lui, de dorul meu, de părinții tăi bătrîni ca lumea care ți s-au stins în brațe, de fratele pe care l-ai pierdut în singura noapte în care îndrăzniseși să zîmbești.

Ai făcut multe greșeli, pentru care te pedepsim și te certăm mereu – uneori în glumă, alteori mult prea-n serios. Dar n-o să-ți spunem poate niciodată care ți-e singurul păcat, și cel mai mare – prea-multă-dragostea.

Acum 35 de ani, ai renunțat la tine ca să devii femeia Lui. Acum 32 și cîteva luni, ai renunțat din nou la tine ca să devii a mea, Mama. Acum 14, ai uitat să mai fii și-o fărîmă din tine ca să devii singurul sprijin al bătrînei mame care îți murea chinuită între mîini. Acum 13, în vară, Radu mamii a plecat după mama lui, iar tu stăteai semeață pe holurile unei morgi împuțite și-ndurai zeflemeaua unui polițist abject care-ți raporta sec moartea rușinoasă a încă unei fărîme din tine. Și-acum trei ani și jumătate a trebuit să ții de corpul sfîrșind al unui tată, în timp ce pe mine mă priveai plecînd mult prea departe.

Ai adunat atîtea riduri încît abia ți se mai ghicește albastrul tulbure al ochilor. Dar și-acum, cînd își așează privirea îmbătrînită pe tine, te arcuiești ca o leoaică adormită și-i dezvelești din nou, dintre riduri și prea multe tristeți, pe femeia Lui de dimineață, tînăra care-i umple și-acum ochii de-o trăire pe care bărbații mici de astăzi o declară o nălucă. O secundă – atît îți ia să ne-amintești – și mie, și Lui – că sub pielea asta învinsă de timp stă semeață încă femeia care ne-a-nvăluit o viață-n frumusețe și prea-multă-dragoste.

Prea-multă. Cea mai mare și frumoasă dintre slăbiciunile tale. Te pedepsesc uneori pentru că știu din mine n-o să se reverse niciodată atît de multă iubire; pentru că știu că n-o să fiu niciodată la fel de frumoasă ca tine; pentru că știu că realitatea copilăriei mele n-o să se mai poată întoarcă decît ca un vis.

Nu-ți spun des cît te iubesc și cît îmi lipsești pentru că mi-e teamă că dragostea pe care o să mi-o dai înapoi o să mă înece, o să-mi fure voința să mai fiu adult.

Dar ți-am urcat portretul pe-un perete, fără să-ți spun, și fug mereu la el cînd îmi simt ochii-nlăcrimați și nu mai știu să respir. Pentru că de-acolo îmi zîmbește semeț leoaica mea, cea mai puternică dintre ele toate. Și ție n-o să-ți spun nimic din toate astea, pentru că încerc să fiu fiica ta. Mi-am lăsat părul să crească și-am început să-l ridic în coamă, poate o să-nvăț să fur din femeia Lui de dimineață.

Să-ți spun totuși că te iubesc?

(originally published on www.gindurihoinare.wordpress.com)