De pe la 16 ani nu mai dădusem decît foarte rar pe la bunică-mea pe la țară, convinsă fiind că viața la București e tot ce mi-aș putea dori. Aveam prieteni peste prieteni, locuri și oameni pe care-i descopeream plină de încîntare, iubeam, mă plimbam peste tot și uitasem cu totul de bătrînii care-și duceau liniștit viața în aceeași curte pe care o știam de mic copil, convinsă fiind că o să rămînă acolo mereu. Îmi mai aduceam aminte răzleț de vacanțele la bunici, dar numai cît să-mi spun din nou cît de frumoasă și simplă e viața la oraș, fără budă în fundul curții și fără noroi în bătătură. Că deh, eram fata lu’ mama, bucureșteancă, ce-mi trebuia mie curtea murdară a bunicilor?

Acum vreo trei ani, după mult prea multă vreme, am dat o fugă pe la țară. Tocmai intrasem în vacanța de primăvară și tata ne rugase, pe mine și pe R., să-i ducem bunică-mii un pachet și să-i mai reparăm una-alta prin curte. Între timp, bunicul murise, iar ea rămăsese singură-n bătătura ei, înconjurată numai de mîți și cîini (nu-i plîng neapărat de milă, pentru că are baba mea o gură cît o șură și bodogăne mereu pe toată lumea, de parcă s-adună toți dracii la gura ei). Era frumos și cald afară și începuseră să-nmugurească prin toată curtea corcodușii, caișii și vișinii, păsările cotcodăceau de mama focului prin curte, cîinii lătrau și ei ca apucații (că deh, mai văd și ei o față nouă și mai au alte picioare pe lîngă care să se gudure). Ce mai, era zi de sărbătoare, că venise fata de la București cu bunătățuri și glas voios :P.

Nici n-am simțit cînd a trecut timpul, iar pe măsură ce dădeam ture prin curte am început să-mi amintesc de toate cotloanele copilăriei: porumbăria din șura bucătăriei de vară unde gîngureau mereu păsările; cotețul găinilor de unde bunica mă trimitea în fiecare zi să adun ouăle, deși eu invariabil mă-mpiedicam și mă-ntorceam la bucătărie cu marfa înjumătățită. Sau grămada aia de cărămizi arse în jurul căreia ne-adunam buluc toții copiii cînd făcea bunicul țuica și așteptam cuminți să ne dea bunătățurile pe care ni le pregătea în jar – fie cartofi, fie porumb, pe care le înfulecam neclintiți, cu ochii lipiți pe picurii ăia delicioși care se scurgeau la nesfîrșit din cazanul ăla mare, negru.

Și WC-ul din fundul curții în care mi-era mereu frică să intru, pentru că eram convinsă că la cît de-mpiedicată sunt, tot o să pic odată și-odată în groapa aia plină de rahat (n-am reușit performanța, totuși :P). Și porumbarul în care mă strecuram neștiută de nimeni și stăteam cu orele să curăț știuleții pentru porci, cocoțată fix în vîrf și aruncîndu-mă din cînd în cînd în mijlocul grămezii numai ca să aud foșnetul ăla sec și huruit care mă făcea să rîd cu gura pînă la urechi; sau în care mai găseam din cînd în cînd cîte-un pui rozaliu de șoarece, pe care-l ascundeam pînă venea vară-mea după mine și i-l vîram în față, poate-poate pleacă și mă lasă cu știuleții mei :P.

Sau bucătăria de vară în care mirosea mereu a lapte proaspăt și a mentă, unde ne strîngeam cu toții zgribuliți cînd mai dădea cîte-o ploaie de vară și n-aveam nimic de spus și de făcut decît să ne uităm la mîții care alergau după insecte și să rîdem cu gura pînă la urechi.

De-atunci n-am mai uitat nici un amănunt din curtea bunicii, iar de fiecare dată cînd simt miros de iarnă, ca acum, îmi vine să fug grăbită-n casă și să mă lipesc de soba mare pe care bunica încă mai ține portocale la uscat :).