01 Oct Yuta-san și apa de la cișmea

Vă mai amintiți că v-am povestit acum vreo două luni – pe Feisbuc – de Yuta-san? Băiatul de 20 ani, crescut într-o Japonie de demult, în care nu există internet, nici televizor, doar doi părinți pasionați de piane? Mama lui e profesoară de pian, tatăl le repară. Yuta-san, care petrece cîte 6 ore zilnic prin trenuri, numai ca s-ajungă la școală? (din astea 6, vreo două pe bicicletă, pînă la gară și-napoi)

Nu-i nimic, dacă nu v-am povestit, vă povestesc acum. Cînd l-am cunoscut, am rămas impresionată de liniștea pe care o emana. Toți colegii din jurul lui vorbeau despre ultimele filme, cei mai iubiți cîntăreți J-pop, haine și telefoane. El stătea timid și puțin rușinat deoparte. Nu știe nicicum să vorbească despre asta. Și acum, cînd are acces la internet, preferă să nu-l folosească pentru altceva decît teme, iar muzica japoneză contemporană nu-i place de nici o culoare. Știe în schimb să cînte la pian, mai ales muzică clasică. Pînă acum două luni, nu știa cine este Eric Clapton, dar de-atunci și pînă acum a devorat tot ce-a găsit la Tsutaya și-și dorește să cînte și altceva la pian, nu numai muzică clasică. Rîdea sfios și rușinat, conștient că-i rupt parcă din altă lume. Mi-a adus o listă cu singurele melodii contemporane pe care le știe de un profesor de engleză din liceu și pe care încă le-ascultă cu plăcere. Le știu oare? Îi tremurau degetele cînd mi-a-ntins hîrtia.

Azi Yuta-san s-a întors să-mi mai povestească ceva. S-a înarmat c-un dicționar (trebuia să vorbească în engleză, iar el este începător) și, preț de vreo oră și ceva, a turuit cu ochii scînteindu-i despre ultima lui ispravă: la cîteva zile după ce s-a terminat semestrul I, s-a suit pe bicicletă și a pornit spre Kyoto, c-un buget aproape inexistent. A povestit despre cele zece zile petrecute în arșiță și arsurile care i-au rămas mărturie pe mîini, despre nopțile dormite pe te miri unde (în general pe bănci, prin parcuri, pentru că nu a avut bani să-și cumpere cort); despre Kinkakuji și căprioarele nu așa sfioase din Nara, pe care le-a văzut pentru prima oară în viață. Și despre cele două zile de la finalul călătoriei, cînd a rămas cu doar 12 yeni în buzunar și a rezistat doar cu apă de la cișmelele de prin parcuri.

Cînd a terminat de povestit, l-am întrebat ce-a-nvățat din călătoria asta. Și-a ridicat privirea încurcat și m-a rugat să repet. Nu-nțelesese întrebarea, folosisem cuvinte prea dificile (cînd am zis că e începător, am vorbit serios :P). Am repetat întrebarea și s-a luminat la față, m-a privit drept în ochi și mi-a zis: „Că sunt în stare de mult mai mult. Anul viitor în primăvară vreau să ajung pînă-n Shikoku, apoi, în vară, în Hokkaidou. N-am bani nici de astea două călătorii, dar o să continuu să spăl vase pînă-i strîng pe toți. Și dacă nu-mi ajung, o să beau doar apă de la cișmea.” A rîs. De data asta n-a mai fost rîsul unui copil, ci al unui bărbat :).

Yuta-san a devenit azi eroul meu.